Cu timpul, cu cat imbatranesti, cu atat ai sa iti dai seama ca ai nevoie din ce in ce mai putine lucruri pe langa tine.
Eu mi-am dat seama. Si am imbatranit cu sufletul. In rest, sunt aceeasi.
N-am vrut sa ma schimb prea mult.
Dar nu e cum vrem noi.
Te schimbi.
Fara sa vrei.
Daca nu tu, te schimba altii.
Si te mulezi, te pliezi... te adaptezi.
Si te pierzi. Pe tine.
Usor. Toate se intampla incet.
Nimic nu e dintr-o data. Si nimic nu va fi dintr-o data.
Inca mai sunt chestii pentru care sa respiri. Chiar daca nu le vezi.
Inca nu le vezi.
Si asteptarea sucks.
Dintotdeauna asteptarea a fost grea si soarta cruda.
Toate la timpul lor, se zice.
Cred ca e o greseala pe aici pe undeva.
De obicei, e cam tarziu.
Si cand e tarziu, e aiurea.
Doare.
Si asta poate ne imbatraneste.
Asta ne face sa fim ciufuti dimineata, sa injuram inainte sa ne bagam in pat sa dormim.
Sa ne trezim intr-o dimineata cu soare... cu atata soare...
De regula, ne doare in cur ca e soare afara.
Ca noua ne ploua in inima.
Normal. Ne-am facut-o cu mana noastra.
Toti ne plangem de lumea in care traim. Ne blamam unii pe altii.
Ne pricepem. Suntem buni.
Suntem doar niste roboti intr-un laborator de cacat. Un experiment.
Alt experiment.
Si alergam dupa toate cacaturile astea... Suntem incredibili de dobitoci.
Cum poti sa te plangi de o chestie care ti-ai facut-o cu mana ta? Si cum poti sa te sapi singur, din cauza ca esti prea prost?
