Inca...Nu mai stiu cine sunt. Nu ma mai intereseaza, prea in amanunt. Dar daca as gasi o modalitate, de a ma cunoaste, de la a la z, de a ma cauta, de a ma invata, de a ma descoperi, as face-o in clipa imediat urmatoare, as face-o cu disperare, as face-o plangand, as face-o in spume, tremurand, cutremurandu-ma. Ce splendoare poate fi mai splendida, decat aia sa te poti vedea cu ochii pe tine, asa cum esti tu adevarat (Curva, mironosita, sfanta, prostituata, filosoafa, ministru, jurist, escroc, sinucigas, imparat si gazetar, politisti si hoti, personaj din prezent si din veacurile trecute, paduche sau de la scoala ajutatoare)? As face asta, daca nu mi-ar lua foarte mult timp. Si asa am pierdut prea mult timp. Cu altii. Pentru altii. Si pe mine, mai mereu m-am lasat pe ultimul loc. Astazi vorbeam cu bobocul meu si la un moment dat intreb, cu privirea pierduta undeva printre copaci, spre cer: Crezi ca sunt egoista de am am ajuns asa? Raspunsul fiind: Nu. Cred ca din cauza faptului ca nu esti ai ajuns asa.
Gandindu-ma foarte profund la aceste spuse, mi-am dat seama ca ar trebui sa ma inraiesc, dupa toate astea. Iar dupa ce m-am inrait, sa nu imi treaca prin cap cumva sa am vreo remuscare. Pentru ca multi oricum si-o merita pe deplin. Chiar am ajuns sa ma intreb cum naiba am putut sa ii iert atat amar de timp si sa mai si raman cumva prietena cu ei/ele.
Cu trecerea timpului, de vreme ce inaintezi in varsta, ailalti din jurul tau dau in primire. Fie ca iti place, fie ca nu. E natural. Se intampla. E in firea lucrurilor. Aia vechi mor, crapa. Le iau locul altii. Se invechesc si aia. Dau coltul si aia, altii urmand a le lua locul. Si tot asa. Pana cand vom disparea cu totii(Nu cred c-as fi surprinsa). Intre timp, ia si te bucura de tot ce ai, atat timp cat ai. Daca esti tentat sa te bucuri dupa, risti sa ti-o iei in freza.
