Tarm... Tu pe un tarm, eu pe altul. Asta cred ca era si un vers al unei trupe romanesti. Atat am retinut. Imi amintesc ca imi placuse versul. Desi nu imi pot aminti tot ceea ce mi-a placut. In schimb, cu toate ca desi creierul e setat sa uite chestiile nasoale, sau oricum, sa le ingroape undeva, pana la urma, tot pe alea mai nasoale ti le amintesti.
In perioada asta, am stat multa vreme si am depanat amintiri. Si mi-am amintit o multime. Amintiri si situatii pe care le-am uitat. Am fost emotionata, am ras si am plans, la fiecare chestie pe care mi-o aminteam. Eram fericita ca imi pot aminti. Fericita. Ca sunt un om care are amintiri stranse. Probabil unora din voi, li se intampla sa aiba lapsus. Isi amintesc si pe urma trec mai departe. Ei, eu nu sunt asa. Eu ma bucur ca imi pot aminti. Si chiar sunt fericita. Probabil in asta rezida si diferenta dintre noi.
Asta dupa ce am fost la spital si dupa primirea diagnosticului, a inceput sa mi se rupa de multe altele. Nu ca nu mi s-a fi rupt si pana atunci. Daca voi spune-ti ca nu mai dau doi bani... De parca m-ar mai interesa parerile voastre. Ar trebui sa ne intalnim odata, candva, si sa vedeti atunci cum e. Desi tare ma indoiesc ca as mai fi de acord sa imi pierd timpul cu voi, fie si pret de o cafea. Nu meritati. Iar eu am multe de facut cu timpul meu. Nu sa il dau unor oameni carora in mod normal li s-ar parea normal ca eu sa le dau timpul meu. Dupa ce o sa il castigati si o sa il meritati... inca si atunci am sa mai stau sa ma gandesc, sa cantaresc, sa bun in balanta. Inca si atunci. Dar e ok. Viata merge inainte. Atat cat iti e data. Poti sa ti-o petreci dand cu pumnul, punand mama pe carte, spargandu-te de alcool si droguri si curvareala, facand un copil si avand un serviciu de la 09 la 17, in rutina, in drame si tragedii, in rupere de sistem si pula, in orice vrei tu. Mai nasol e sa nu stii cum vrei sa ti-o petreci. Avand in vedere ca de trecut, tot trece. Si cand ai sa imbatranesti, ai sa iti dai seama ca multi ani din viata ta, i-ai frecat la rece si n-ai construit nimic sau n-ai facut nimic constructiv de care sa fii mandru.
Eu... ce as mai putea spune despre mine, dupa toate astea? Daca eu am facut ceva? Sau daca eu am ramas cu ceva? Sau daca mi-a folosit la ceva faptul ca am facut ceva sau faptul ca am ramas cu ceva?
Chiar daca nu am nimic, decat un singur fir de care sa ma tin, si e atat de fragil incat in fiecare zi si noapte ma intreb si imi spun ca daca firul ala se rupe, toata ratiunea mea de a fi, s-a dus dracului instant. Desi, dracu' nu e asa de negru. Dupa cum spuneam, chinezii au o suta de nuante pentru negru... Va puteti imagina in cate nuante poate fi dracu'...? Eu da, pot. Si imi vine sa rad. Sa vad 99 de draci, asa, mai deschisi la culoare, intre negru, gri, si cenusiu, si cel de-al 100-lea, sa fie negru ca taciunele, cu coada stufoasa si urechile mari, ca la iepure. Sa mor de nu l-as lua ca jucarie de plus. Sa il iau la smotocit.
Daca am sa ma intreb peste o zi, peste o saptamana, peste un an sau peste o luna, daca am facut ceva, am sa imi raspund mandra si cinstit: Pustoaico, ai facut blogul asta si l-ai facut pentru tine, in primul rand. Sunt trei ani de zile de cand l-ai inceput, ai fost tentata in mai multe randuri sa il stergi si totusi n-ai facut-o.
Da, asta am facut eu. Chiar daca n-am putut sa imi termin o scoala, chiar daca n-am putut sa imi cladesc ceva anume, doar al meu, desi bunavointa, intentii, dispozitie, chef, rabdare, grija si altele, am tot avut. Dar nu a fost sa fie.
Asta e. Te detasezi si mergi mai departe. Mai da-i dracului pe aia care judeca si iti cauta nod in papura mereu. Ca ce chestie? Daca am mancat din aceiasi farfurie cu tine si tu te-ai nimerit a fi un dobitoc? Nu uit faptul c-am mancat cu tine din farfurie, tot asa cum nu uit nici faptul ca esti dobitoc. Asa ca, prefer sa pastram sau sa pastrez distanta. Pe merit. In alta ordine de idei, la o parte dintre voi, ma gandesc uneori. Cu tristete in suflet. Cu amaraciune. Cu jale. Cu durere. Cu frustrare. Cu draci. Cu lacrimi in ochi. Dar nu ma mai gandesc la voi cu dorinta, cu speranta, cu atentie, cu sacrificiu, cu ingaduinta, cu toleranta.
Si poate doar mie imi mai ramane sa ma intreb cum mai e corect... in primul fel, sau in al doilea fel? Sau, isi mai adreseaza careva intrebarea asta? Sau eu sunt singura pocnita la creier care nu are ce face la 4 dimineata? Probabil nu, nu sunt singura. Oare ar trebui sa ma multumeasca asta? Sau sa ma lase pe ganduri? Tu, ce crezi?
